Etichete
Dante, Divina Comedie, dolce stil novo, italiana, Luca Azzetta, medieval, poezie, Purgatoriul
Dar ciudăţeniile nu se opresc aici. Se ştie că nu ni s-a păstrat nici un rînd scris efectiv de mîna lui Dante. Toate cărţile lui au fost transcrise de copiştii medievali, de amicii şi admiratorii care au contribuit, din entuziasm, la difuzarea gîndurilor sale. Bunăoară se cunoaşte că un exemplar al poemului a fost copiat de Boccaccio şi i-a fost dăruit lui Petrarca, în tentativa de-a capta bunăvoinţa poetului umanist faţă de poetul medieval.
Astfel se explică numeroasele versiuni tipărite ale Divinei Comedii. Respectîndu-se exigenţele formale ale lucrării (versurile să aibă, fiecare, cîte unsprezece silabe, să fie dispuse în grupuri de terţine etc.), scribii şi-au adus contribuţia schimbînd litere, cuvinte, ici-colo, îmbogăţind simbolic pe-alocuri, deschizînd noi semnificaţii pe dincolo. Aflăm acum, în mod surprinzător, că una dintre ediţiile cele mai serioase, realizate de Giorgio Petrocchi “secondo l’antica vulgata”, nu redă ca atare faimoasa replică a personajului Bonagiunta, nu vorbeşte despre “di qua dal dolce stil novo ch’i’ odo”. O lecţiune incertă propune “di qua dal dolce stile il novo chiodo” (dincoace de stilul dulce se află noul cui, noul punct spinos). O altă ipoteză redă versul sub forma “di qua dal dolce stil e il novo ch’i’ odo” (dincoace de stilul dulce şi de cel nou, pe care-l aud), ceea ce ar presupune existenţa unui “stil dulce”, diferit de “acela nou”!
A treia versiune de lectură e propusă într-un studiu al lui Enrico Fenzi din 2003: “o frate, issa vegg’io, diss’elli, il nodo / che ‘l Notaro e Guittone e me ritenne. / Di qua dal dolce stil è il novo ch’i’ odo”. Odată cu segmentarea replicii personajului în fraze distincte, li se atribuie cuvintelor o altă semnificaţie: dincoace de stilul dulce se află noutatea pe care o aud. Iar ipotezele merg înainte, insistînd toate pe ruperea sintagmei “dolce stil novo”.
După cum notează Luca Azzetta, “este vorba, la urma urmei, de o chestiune pentru care încă n-a fost găsită o soluţie pe deplin mulţumitoare”. Şi într-adevăr ponderea semnificativă a conceptului istorico-literar de “dolce stil novo”, prestigiul dublu confirmat al provenienţei sale (Dante, Francesco De Sanctis), caracterul practic-funcţional pe care-l îmbracă sînt tot atîtea argumente ce stau în calea distrugerii sale. Nu cu o revoluţie terminologică avem de-a face, în numeroasele tentative de relectură a versurilor danteşti. Ci cu tenacitatea iscoditoare a minţii umane, mereu înclinată să pună sub semnul îndoielii adevărurile cimentate, noţiunile consolidate.
Laszlo Alexandru 