Etichete
Dante, dolce stil novo, G. Calinescu, italiana, medieval, poezie
Lumea prezentului e ocupată să trăiască, nu are încă perspectivă şi clarviziune taxonomică imediată. Pentru mai buna cunoaştere a trecutului se cristalizează, abia în gîndul cercetătorului, unele grupuri de personalităţi şi trăsături decelabile ulterior. Ele primesc astfel nume şi identitate. Perioada interbelică n-a existat, cu această terminologie, decît după al doilea război. Cei ce trăiau în anii ‘30 habar n-aveau că va mai urma o conflagraţie mondială. Sau, aşa cum arăta G. Călinescu în eseurile sale despre estetică, gînditori ca J. Burckhardt şi Doamna de Staël au impus în istoria culturii structuri şi denumiri (Renaşterea, Romantismul), pentru fapte şi situaţii neutre, pe care ei le-au identificat retrospectiv şi le-au asociat. “Aceste formulări nu sînt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sînt cu siguranţă.”
Un curent literar important din lirica italiană medievală a perioadei 1280-1310 a fost cel numit “Dolce stil novo”. Componenţii săi erau Dante Alighieri, Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi şi Gianni Alfani, avîndu-l ca precursor, cu cîteva decenii mai devreme, pe Guido Guinizzelli. Ei se disociau astfel de “şcoala siciliană” a lui Giacomo da Lentini (notarul regelui Federico al II-lea) şi de “şcoala toscană” a lui Guittone d’Arezzo. Deşi iubirea constituia motorul de inspiraţie al tuturor, era evidentă trecerea de la trobar clus, poetizarea obscură, caracterizată de experimentări stilistice, la trobar leu, definită de rimele dulci şi armonioase, cantabile. Figura feminină dobîndea noi valenţe surprinzătoare, desprinse de concreteţea materială, spre a deveni “îngerul venit din ceruri pentru a arăta miracolul”, intermediarul dintre Dumnezeu şi sufletul omului îndrăgostit. Care, la rîndul său, reprezenta un “cor gentile”, un concept ales şi înnobilat de castitatea sentimentelor.
Laszlo Alexandru 