Pot avea oarece interes detaliile ţinînd de arestarea lui Edgar Papu de către Securitate, în anii ‘50 ai perioadei comuniste. Cu condiţia să nu pierdem din vedere că ampla intervenţie a fiului său, Vlad-Ion Pappu (în România literară, nr. 14/6 aprilie 2012, p. 12-14), e orientată unilateral, apologetic. Era culmea să-şi dojenească progenitura părintele. Dar un articol de istorie literară se cuvine a fi redactat în mod echilibrat, cu bune şi cu rele. Că doar nu răsfoim în public albumul fotografic de familie.
Mă bucur să aflu că E. Papu “în cursul anului 1952 respinge o tentativă de înregimentare, şi anume oferta-test de înscriere în P.M.R., declarând că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu convingerile sale religioase”. S-ar cuveni adăugat totuşi că, vreo douăzeci de ani mai tîrziu, acelaşi dîrz intelectual elogia pătimaş “concepţia materialist-dialectică asupra istoriei” (vezi Scînteia din 26 iulie 1973). Sînt încîntat să aud că E. Papu a avut o “luare de poziţie tranşantă şi extrem de riscantă în epoca stalinistă”, sub influenţa “învăţăturilor primite de la părintele său spiritual, Fericitul Vladimir, cel care, prin refuzul de a se expatria împreună cu suita regală, a preferat să rămînă în ţară şi să îndure martiriul”. Dar, peste decenii, acelaşi condeier îndrăzneţ pe nume Papu se dădea în stambă scriind editoriale de pagina întîi în România Mare, sau se repezea în evaluări estetice discutabile: “Expresie vie a zilelor noastre, creaţia poetică a lui Corneliu Vadim Tudor se leagă indisolubil şi de o masivă permanenţă, sau chiar perenitate, a poporului român” (vezi România Mare, nr. 19/12 oct. 1990). A nu spune limpede că rezistentul religios din perioada stalinistă a devenit, odată cu jucăria protocronistă lansată de el însuşi, ideologul en-titre al etapei ceauşiste, tot falsificare prin parţializare se cheamă că este.
Laszlo Alexandru 