Etichete

, , , ,

Lucian Boia s-a ilustrat mai ales prin insistenţa cu care ne îndeamnă să nu transplantăm în trecut obsesiile şi evaluările noastre din prezent. Pentru a-i cunoaşte pe cei de demult, trebuie să facem efortul de-a coborî pînă la ei, se cuvine să le înţelegem valorile şi modul de raţionament. E falsificator să-i judecăm pe cei de odinioară cu instrumentele noastre de-acum. O teorie de-un bun-simţ aşa izbitor era greu să nu fie îmbrăţişată spontan. Mda, simplu de spus. Dar unde se ajungea astfel? Descopeream uimiţi, cu cîţiva ani în urmă, din principala carte a lui Lucian Boia, că bunăoară un Mihai Viteazul nici pomeneală să fi fost marele patriot zugrăvit prin manualele de istorie, omul care a unificat provinciile româneşti din neţărmurit devotament pentru ţărişoară. În realitate el a fost doar un condotier ceva mai răsărit, în căutare de expediţii militare profitabile, complet lipsit de ideea naţională (care nu exista şi nu acţiona la 1600).

Cheia de lectură profesionistă, rece şi dezinhibată a specialistului, odată constituită şi consolidată, ne conducea spre adevăruri uluitoare. Era în măsură să reconfigureze ansamblul de receptare a trecutului, dintr-o perspectivă mai fidelă, “din interior”. Azvîrlea în desuetudine manevrele ideologizante, ale retuşurilor tendenţioase.

Cercetătorul nu se dezminte nici în ultima sa carte, ori în interviul tocmai pomenit. El clamează aceeaşi exigenţă a asumării contextelor ideatice de odinioară, în vederea corectei judecăţi a evenimentelor şi a personajelor. Iată cum ne explică impactul naţionalismului asupra faimoasei perioade interbelice: “Pe de o parte, este o generaţie eliberată de complexe intelectuale şi culturale. Este singura generaţie care a depăşit complexele prezente în cultura românească timp de un secol şi mai bine, odată cu începuturile modernizării. Societatea românească a trebuit inevitabil să imite modelul occidental. Atunci, în mod obiectiv, românii s-au aflat într-o situaţie de inferioritate, de dependenţă faţă de cultura occidentală. În bună măsură au fost imitatori. Nici nu puteau să nu fie. Or, acum, în anii ‘30, deja cultura română ajunsese la maturitate şi tinerii se simt în aceeaşi măsură foarte români şi foarte europeni. Se simt eliberaţi de complexe culturale şi perfect încadraţi în civilizaţia modernă. Nu se mai simt în postura de ‘învăţăcei’, ci egali cu oricine. Sunt şi impregnaţi de ideologie românească, chiar în forme extreme, dar în acelaşi timp pot să fie şi cosmopoliţi. Este cazul lui Mircea Eliade, un exponent perfect al ideologiei românismului, dar şi un perfect cosmopolit. Şi nu este singurul. / Pe de altă parte, în ceea ce priveşte relaţia cu minoritarii, sigur, astăzi gîndim altfel. Nu este ‘corect politic’ să gîndim în termenii anilor ‘30. Dar generaţia de atunci gîndea în termenii clasici ai ideologiei naţionale, în logica inventării naţiunii. Iar aceasta presupune, impune o anumită coeziune lingvistică, culturală, ideologică. Deci, o naţiune, de felul ei, trebuie să fie coerentă şi unitară, pentru că altfel nu mai este naţiune, în sensul deplin al termenului. Asta este ideologia naţională fabricată pe parcursul secolului XIX şi cu prelungire în secolul XX. Putem să spunem că ne place sau nu ne place. Iar dacă ne place definiţia clasică a naţiunii, atunci naţiunea română trebuie să fie o naţiune a românilor, nu o naţiune combinată cu tot felul de minorităţi care se întîmplă să domine chiar anumite sectoare.”

Anunțuri