Etichete

, , , ,

De la D.D. Draşoveanu, de la cursul lui de sintaxă, în anul III de facultate, am învăţat să fiu profesor. Adică nu să predau orele în favoarea mea – cum făcea Marian Papahagi, care îşi flata personalitatea şi se lăsa admirat de hoarda studentelor uimite – sau împotriva clasei – după modelul lui Ion Vlad, care îşi teroriza auditoriul cu trimiterile bibliografice cele mai intruvabile, punîndu-i permanent pe ceilalţi într-o postură de inferioritate premeditată. Ci să lucrez împreună cu clasa, alături de ea, pentru ea.

Personalitate bizară, de exprimare ştiinţifică preponderent orală, D.D. Draşoveanu ne inducea la fiecare lecţie, pe neobservate, ideea că asistăm la un fapt unic, irepetabil. Să fi fost din cauză că nu avea un text tipărit, ci vorbea mereu liber, după nişte micro-fişe pe care le extrăgea dezinvolt din buzunarul de la vestă ori din cel de la butonieră? Sau poate pentru că, nu o dată, sub privirile noastre uluite, începea să-şi amestece acele fişe miraculoase (aproape ca pe nişte cărţi de joc), dar comunicîndu-ne în treacăt şi vizibil preocupat de altceva că, pe drumul spre facultate, îi venise o idee şi, deci, va schimba ordinea demonstraţiei unei probleme esenţiale din lecţia pe care o vom audia.

Magistrul demara cursul de la lucrurile cele mai banale pentru a construi treptat, cu sagacitatea unui artist care ştie prea bine că, spre a înălţa piramida trebuie să acţionezi concomitent pe mai mulţi versanţi, dar avînd totodată şi perspectiva întregului. Ori de cîte ori saltul făcut în explicaţie era prea lung pentru minţile noastre încordate la maxim, revenea îngăduitor (căci avea dezvoltat la perfecţie mecanismul de feedback), dădea alte exemple şi explicaţii, pînă cînd izbuteam să urcăm împreună încă o treaptă a cunoaşterii. Nu de puţine ori, cînd ne vedea istoviţi, tot el ne ajuta să ne relaxăm prin inegalabilele sale ieşiri polemice (ţinta preferată: Gramatica Academiei). Din trei-patru gesturi ne schiţa la tablă, geometric, “ideea” preopinentului, pe care o desfăcea, o examina, o persifla şi o descalifica (după ce îi cercetase – din mai multe puncte de vedere! – valabilitatea logică şi sfera de acţiune semantică). Şi toate cu o bonomă şi superioară ironie. Nu lipseau vocea teatral îngroşată a uimire, plimbarea fals-nedumerită prin faţa auditoriului, tifla savantă, clipirea complice şi şugubeaţă etc. La toate contribuia înfăţişarea vorbitorului: scund, îndesat, cu o bărbuţă ascuţită, cu tenul foarte închis, ai zice: un drăcuşor. Te simţeai extraordinar pentru că erai părtaş la un spectacol care pentru tine se producea. Printr-un adevărat proces de transfer, te vedeai pe tine gesticulînd şi explicînd, cu răbdare condescendentă, de la catedră. În astfel de momente coeziunea studenţilor cu profesorul era deplină.

În final: bobul de frişcă pe tort. Polemistul îşi făcuse adversarul imaginar una cu pămîntul, îşi construise, într-un discurs de o precizie matematică, noua perspectivă, de o maximă credibilitate ştiinţifică şi în răspăr cu modelul iniţial. După ce îţi dezvăluia întreaga splendoare, de catedrală gotică, a edificiului său speculativ, înhăţa cu două degete unul dintre “pilaştrii” mai mici, din dreptul “intrării”, şi rostea cu vocea îngroşată a strivitoare batjocură: “de altfel această idee a noastră este admisă şi de Cutare, care ne citează în volumul Cutare, la pagina cutare…”. Ei da, atîta izbutise să priceapă acel important cercetător din superba construcţie la a cărei înălţare fuseserăm părtaşi pentru cîteva ore! De unul singur abia dacă ajunsese pînă la peristil, pe cînd noi, călăuziţi de arhitectul însuşi, stăteam de mult în amvon şi îl priveam de sus cu milă…

Anunțuri