Te uiţi în DEX, rămîi perplex

Etichete

antisemitism, DEX, gafa, online

Versiunea DEX online nu are nici o legătură instituţională cu Academia Română. Aşa cum stă precizat pe site-ul atît de util pentru un număr tot mai mare de utilizatori, este vorba despre o iniţiativă privată, care a crescut de la un an la altul. Animatorii săi nu sînt lingvişti, ci doar pasionaţi de limba română, şi acceptă voluntariatul persoanelor dispuse a-şi dedica timpul liber în beneficiul unei cauze nobile. Pe lîngă adevăratul Dicţionar Explicativ al Limbii Române, editat de forul academic oficial în diverse ediţii succesive, instrumentul online înglobează şi cîteva zeci de alte dicţionare, dobîndind autoritatea unui organ autonom. Termenul căutat de cititori este explicitat într-o amplă paletă de semnificaţii şi beneficiază uneori pînă şi de-o ilustrare diacronică, referitoare la evoluţia nuanţelor sale de-a lungul deceniilor.

Toate bune şi frumoase. Dar întîmplarea a făcut mai zilele trecute, pe cînd săream de la una la alta, să ajung la cuvîntul-titlu “aservire”. Pe ultima poziţie se află explicaţia şi exemplul din Dicţionaru limbii româneşti de August Scriban, tipărit în 1939. Citesc aici: “aservésc v. tr. (fr. asservir, d. serf, serv. V. servesc). Robesc, subjug, reduc la o dependență extremă: Jidaniĭ vor să ne aservească finanțeĭ lor”.

Fraza exemplificatoare poate fi elocventă pentru statornicia teoriilor conspiraţioniste, care de la războiul mondial încoace ne cîntă mereu pe aceeaşi coardă. Ea ne pune pe gînduri, eventual, şi în legătură cu stratagemele pe care puterea politică extremistă de-atunci le folosea pentru a-şi presăra propaganda antisemită inclusiv în definiţiile unui dicţionar. Însă, ca s-o spunem pe-aia dreaptă, neghiobia ofensatoare a terminologiei şi a mesajului adiacent sînt absolut inacceptabile într-un instrument lingvistic modern, aflat pe internet, la îndemîna publicului larg, în secolul XXI.

Sara pe deal Buciu răsună cu jale (4)

Etichete

critica literara, Laszlo Alexandru, Marian Victor Buciu, monografie, Nicolae Manolescu

Înţeleg că face herpes cînd aude cuvîntul “moralitate” exegetul unui romancier care tocmai se apără la tribunal de acuzaţia că a fost colaborator al Securităţii. Dar nimic nu-l obliga pe M.V. Buciu să-mi denatureze munca. Atunci cînd eu constat, pe urmele altor gînditori prestigioşi, că esteticul ar trebui să conţină în măruntaiele sale şi grăuntele etic; atunci cînd eu îmi propun să cîntăresc, cu sprijinul acelui grăunte etic, ansamblul construcţiei estetice manolesciene – falsificarea la care îmi supune omul din Craiova demersul analitic mă jigneşte.

Aplaud vigilenţa profesorului M.V.B., care ne reaminteşte cît e de necesar, în limba română, să se facă acordul dintre subiect şi predicat. Păcat că el însuşi nu practică ceea ce predică, atunci cînd scrie negru pe alb: “polemica trebuie respinsă, întrucît baza ei e (sic! – L.A.) minciuna şi violenţa” (p. 25).

Sara pe deal Buciu răsună cu jale. O fi ăsta un citat din Eminescu? Tot pe-atîta cît şi descrierea cărţii mele despre N. Manolescu, transfigurată căznit de M.V. Buciu.

Sara pe deal Buciu răsună cu jale (3)

Etichete

critica literara, Laszlo Alexandru, Marian Victor Buciu, monografie, Nicolae Manolescu

După cum arătam odinioară în premisele studiului meu academic, m-am străduit să ofer o sinteză în premieră asupra activităţii criticului Nicolae Manolescu. Pentru aceasta i-am urmărit paşii în diversele domenii de expresie, de-a lungul deceniilor, şi le-am înfăţişat într-o manieră descriptiv-polemică în capitole succesive: eseistul, monografistul, polemistul, istoricul literar, teoreticianul literar, cronicarul literar. Demersul meu nu era propulsat dintr-o poziţie estetică adversă, ci de pe o bază etică: “Nu am combătut una sau alta din metodologiile critice, ci viabilitatea şi îndreptăţirea anumitor soluţii. N-am făcut distincţii între, de pildă, structuralism sau impresionism, ci între corect şi incorect. Nu între semiotică sau stilistică, ci între adevăr şi neadevăr”.

Habar n-am prin intermediul căror lentile falsificatoare a putut deduce Marian Victor Buciu că o carte, unde trei capitole din şase includ în denumirea lor cuvîntul “literar”, de fapt n-ar ţine de… literatură: “Laszlo Alexandru pretinde că polemizează etic, nu şi estetic. De fapt, esteticul este marginalizat” (p. 24). Brebanologul elansat ne descrie un cuţit fără lamă şi fără mîner. Ce parascovenie de carte oi fi scris eu, dedicată unui critic literar, în care să fi marginalizat tocmai literatura, o modalitate de exprimare a esteticii? I-aş răspunde ca-n bancul cu ţăranii care văd girafa la Zoo: “aşa ceva nu se ezistă!”.

După ce Buciu mă-nghesuie tendenţios în răstălmăcirile sale, îndeasă cu perseverenţă şomoiogul, prin tehnica ştampilei repetate, în vederea consolidării aberaţiei: “polemistul exclusiv etic”, “în războiul etic pe care-l declară şi urmează”, “exegetul moral”, “polemica sa se cuvine îndreptată în afara literaturii şi criticii”, “polemistul etic” (din nou!), “polemistul moral”, “polemistul, care se anunţa exclusiv etic, intră şi în polemici teoretic-metodologice” (i-auzi una…).

Sara pe deal Buciu răsună cu jale (2)

Etichete

critica literara, Laszlo Alexandru, Marian Victor Buciu, monografie, Nicolae Manolescu

Cît priveşte cercetarea mea, brebanologul de serviciu îi aplică o serie de procedee împrumutate din kung fu. Îmbrîncirea parţializantă nu-i e suficientă. O cuplează cu pălmuiala bagatelizantă: “discut aici o teză de doctorat, de foarte mici dimensiuni, apreciată de comisia academică, avînd şi încuviinţarea expresă, scrisă, a lui N. Manolescu” (p. 27). Ba s-avem pardon! Buciu nu-mi discută cîtuşi de puţin teza de doctorat (susţinută în 1998, xerocopiată şi depusă ca document public în cîteva biblioteci de specialitate). El parafrazează, în corpul textului său, şi face trimiteri, în notele lui de subsol, la ediţia întîi a cărţii mele care a fost tipărită la Ed. Dacia în 2003 (= imprecizie tendenţioasă). Fireşte că cele 397 de pagini din prima ediţie a Criticului literar Nicolae Manolescu, ori cele 431 de pagini din a doua ediţie, revăzută şi adăugită, reprezintă o “foarte mică dimensiune” în comparaţie cu Fraţii Karamazov sau Război şi pace. Dar nici cartea lui Buciu, Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului, n-are mai mult de 444 pagini în format restrîns, aşa că de ce s-o fi căţărat exegetul în corcoduş? (= insolenţă manipulatoare).

În scurtul mesaj convenţional trimis odinioară de directorul României literare, care n-a putut fi prezent la susţinerea tezei mele de doctorat, N. Manolescu s-a abţinut de la comentariile evaluatoare: “ca parte, cum se spune în jargon juridic, n-am voie să mă pronunţ”. Totuşi el lasă de înţeles că n-ar fi chiar entuziasmat de metoda mea critică, de rezultatele pe care le-am atins: “obiectivată astfel, de analiza unei străine guri, subiectivitatea mea nu se recunoaşte”; “Nu mă pasionează deloc să mi se pună înaintea ochilor o oglindă în care să mă văd aşa cum mă văd eu însumi cînd mă bărbieresc”. Şi atunci ce bazaconii debitează Buciu cu “încuviinţarea expresă, scrisă, a lui N. Manolescu”? (= aluzie peiorativă la ipotetica mea aservire).

Sara pe deal Buciu răsună cu jale (1)

Etichete

Contemporanul, critica literara, D. Tepeneag, Ion Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru, Marian Victor Buciu, Mihai Vakulovski, monografie, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu

Marian Victor Buciu a scris pînă acuma vreo 3 (trei!) cărţi despre Nicolae Breban, plus 1 (una!) despre D. Ţepeneag. Prolificitatea l-a ajutat să propăşească în cariera universitară, dar nu i-a adus mare brînză ca imagine de profesionist. Cînd a fost să mai urce cîte o treaptă, cel care l-a şicanat prin comisiile ministeriale, ba fiindcă nu i-a văzut publicaţiile, ba fiindcă nu i le-a apreciat la justa valoare, a fost – din mărturiile catedraticului din Craiova – Nicolae Manolescu. O asemenea situaţie nu putea rămîne fără urmări. Abundentul condeier şi-a înşfăcat armamentul din dotare. Pe unde-au trecut trei volume despre Breban, încăpea şi unul despre Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului (Buc., Ed. Contemporanul, 2011).

Problema lui Buciu era că – în precedenţa ambiţiilor lui tomnatice – au mai fost şi alţii care au umblat prin zona aia. Ce era de făcut? Noul comentator a dres busuiocul din mers. Pe unul l-a cotonogit, pe altul l-a ciuntit, pe al treilea l-a ignorat. Monografia Nicolae Manolescu, apărută la Braşov în 2000, e executată sumar, fiindcă autorul său, Mihai Vakulovski, “are admiraţia coristică a criticii idolatre”; “manolescofilul este totemic şi tabuizant pînă la anularea ultimului dram de discernămînt critic”; “pueril, în joaca sa cititoare, încurcă operele şi reperele, semănînd arbitrariul”; “notaţiile lui sunt adesea hilare. Scrie cu o spontaneitate superficială, dusă pînă la un fel de delir. Dezacordul între subiect şi predicat îi trădează dificultăţile de expresie” (p. 24). Îi las colegului Mihai Vakulovski neştirbită satisfacţia de-a se lămuri cu cobreslaşul craiovean care-mparte coate-n jur pentru a-şi face loc mai în faţă.

Cu ocazia Tîrgului Internaţional Gaudeamus din 2009, Editura Paralela 45 a lansat un pachet de patru volume oarecum înrudite: Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi, Nicolae Manolescu – 70 (culegere jubiliară de analize), Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la “Istoria critică…” şi Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Monograful lui Breban de la Contemporanul îşi dă adevărata măsură în selecţia bibliografică tendenţioasă: le comentează insistent pe primele două, în schimb le ignoră impenitent pe următoarele două. Marian Victor Buciu este ori diletant, ori naiv: în loc să descrie lumea fenomenală, se leagănă în impresia că aceasta o va lua pe urmele descrierilor sale.

Remember Teodor Boşca

Etichete

antologie, poezie, preromantism, remember, Teodor Bosca, Tribuna

Mulţi dintre studenţii lui Teodor Boşca am fost răscoliţi de vestea morţii neaşteptate, în toamna anului 1987, a celui mai poliglot, mai aristocrat şi mai ceremonios dintre profesorii noştri. Ne găseam atunci la muncile agricole obligatorii, culegeam cartofii de pe cîmpuri şi aşteptam cursurile practice de limba latină, cu explicaţii privind ablativul absolut, sau cursurile de literatură italiană, cu detalii despre Poemul mormintelor de Ugo Foscolo. În locul acestora, aveam să-l revedem, îmbătrînit şi bosumflat ca un copil necăjit, pe catafalcul expus în aer liber, într-o surprinzătoare după-amiază însorită dinaintea primelor zăpezi.

Ştiam de existenţa unei minunate antologii cuprinzînd lirica preromantică a mormintelor, predată deja Editurii Dacia din Cluj. Îi aşteptam de la o zi la alta apariţia. Traducătorul îmi vorbise despre ea cu un mic zîmbet orgolios, pe cînd îmi tempera entuziasmul legat de precedenta sa culegere poliglotă, din lirica trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor. Da, e adevărat că antologia trubadurilor era o carte unică în Europa, prin anvergura ştiinţifică şi realizarea profesională. Dar un alt proiect, mult mai important şi mai desăvîrşit îi ocupase ultimii ani. Aveam să vedem noi…

Şi apoi, pe neaşteptate, sfîrşitul aventurii! Cîteva din manuscrisele lui Teodor Boşca au rămas, în vederea publicării, în grija colegului său mai tînăr de catedră şi de cabinet universitar. După doi ani izbucnea cunoscuta revoluţie anticomunistă. Se înmulţeau posibilităţile de comunicare artistică. Ziarele apăreau şi dispăreau din senin, revistele culturale se înfiinţau din te miri ce, editurile – inclusiv cea animată de dinamicul profesor – promiteau noi surprize. Dar antologia poeziei preromantice rămînea în continuare nevăzută.

În 1999 se stingea din viaţă, în mod neaşteptat, şi ambiţiosul editor universitar, după o efemeră expediţie oficială peste hotare. M-am hotărît abia atunci să preiau ştafeta, să regăsesc pe cont propriu cartea lucrată de Teodor Boşca. La Editura Dacia, redactorii cu care aveam bune relaţii de colaborare nu ştiau nimic. Fostul lor sediu, somptuos, fusese abandonat în pripă, după o decizie judecătorească definitivă. Toată lumea se îngrămădea în două cămăruţe dărăpănate, din fundul unei curţi anonime. Manuscrisele erau mutate de colo-colo, ba pe mese, ba pe scaune, ba pe jos. Autorii erau primiţi uneori, la discuţii, în faţa porţii, datorită crizei de spaţiu. Cine să mai ştie ce fusese cu doisprezece ani înainte? Ca din întîmplare şi-a amintit însă cineva că o parte din arhiva editurii fusese transportată, după îndelungi diligenţe, la filiala clujeană a Arhivelor Statului, împreună cu un Opis. Poate se va găsi ceva pe-acolo…

Nu voi plictisi cititorii cu detaliile legate de căutarea Opisului pierdut; de identificarea manuscrisului căutat; de regăsirea cotei aferente pentru sacii lăsaţi în păstrare; de obţinerea documentelor oficiale în vederea consultării fabulosului depozit. Nu voi insista nici pe vicleniile (bine intenţionate) pe care le-am depus pentru a primi o copie xerox, executată de personal specializat, contra cost pipărat, după biata dactilogramă.

E suficient să precizez că am transcris totul, în formă computerizată, pe baza fotocopiei în sfîrşit obţinute. Am eliminat tacit puţinele erori dactilografice. Am menţinut neschimbată ortografia, pe parcursul întregului volum, în română şi în diversele limbi străine, precum şi dispunerea versurilor, a explicaţiilor de subsol şi a prezentărilor de autori.

Lucrînd de-a lungul nopţilor la această carte, îmi părea că aud cum Teodor Boşca îşi recită, de Dincolo, propria traducere:

“Nu-i oare el tot viu, chiar sub ţărînă,
Cînd i-a fi mută armonia zilei,
De poate, prin suave griji, s-o-nvie
În mintea alor săi? Cerească-i astă
Corespondenţă de simţiri duioase,
Cerească zestre-i pentru om; şi-adesea
Prin ea vieţuim c-un stins prieten,
Iar el cu noi, dacă, pioasă, huma
Ce l-a crescut şi l-a hrănit, un ultim
Sălaş la sînul ei de mumă dîndu-i,
Feri-va rămăşiţele lui sacre
De ploi şi vînt şi pas profan de gloată,
Iar numele i-l va păstra o piatră,
Şi-nmiresmat de flori un pom prieten
Cu umbre dulci i-a mîngîia cenuşa.”

(Preliminarii la volumul Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca, Cluj, Ed. Tribuna, 2007.)

Revista Fundaţiilor Regale

Etichete

Camil Petrescu, cultura, internet, Revista Fundatiilor Regale

Aflu de pe blogul colegului Vasile Gogea că a fost dus la capăt un proiect cultural de prim rang. Una dintre cele mai celebre publicaţii din istoria literaturii române, Revista Fundaţiilor Regale, a fost digitalizată şi numerele sale din perioada 1934-1947 le-au devenit accesibile tuturor pe internet. Cred că nu mai trebuie subliniată importanţa extraordinară a acestei facilităţi. Mă gîndesc că, pînă de curînd, scriitorii se luptau să fie tipăriţi pe hîrtie, iar exprimarea cu ajutorul internetului era considerată un fel de Cenuşăreasă. Se pare că, încet încet, lucrurile se vor echilibra, dacă nu cumva se vor inversa. Difuzarea în spaţiul virtual va ridica publicaţiile tipărite de odinioară din zona prăfuită a vechilor biblioteci şi le va repune în marea circulaţie, fără restricţii geografice, logistice sau cronologice.

M-am repezit să arunc o privire peste acest new entry cultural. Mi-au căzut ochii pe numărul 4/aprilie 1947, unde Camil Petrescu îşi reafirmă, cu deja cunoscuta fervoare, supremaţia în toate sectoare culturale. Aici subiectul dezbaterii este dramaturgul în atelierul de creaţie şi conspiraţiile pe care le-a avut de depăşit. Tonurile şarjate ale adversarilor de odinioară ne readuc în urechi sunetele aspre ale vieţii. “Cuvîntul ‘nulitate’ – dar absolută, perfectă! – este cel dintîi pe care trebuie să-l scriem cînd ni se cere să-l definim pe d. Camil Petrescu şi cînd mai ales ne găsim puţin obligaţi să facem concesia de a discuta serios un atît de amuzant, un atît de hilar personaj. / Nulitate… şi poate numai atît! Este cuvîntul just, potrivit, singurul care se cere cu un fel de riguroasă necesitate, singurul mai ales în care d. Camil Petrescu se cuprinde întreg, aşa cum îl ştiţi, cu toată ‘opera’.”

Autorul Actului veneţian nu rămîne dator. El biciuieşte cabala de ingratitudine care i-a întîmpinat producţiile teatrale şi descrie dezinhibat “gazetele lui Şeicaru, împreună cu foile de teatru, dar li se alăturaseră acestora şi alte ziare din spirit mutonier. Este destul să latre în sat un singur cîine estetic, fiindcă pe urmă se pornesc îndîrjite, în neştire, toate potăile subţiri ale ogrăzilor”. Revista Fundaţiilor Regale: o publicaţie pe cît de faimoasă, pe atît de nervoasă, care ar merita citită – de pe ecranul computerului – cu creionul în mînă.

Personaje danteşti (3)

Etichete

Dante, dialog, Divina Comedie, personaje, Silvestro Venturi, Tais

La acest amplu rechizitoriu am răspuns în felul următor: Stimate domnule profesor, sînt cu totul impresionat de eforturile dumneavoastră de documentare pe subiectul Tais. Asta nu înseamnă că m-aţi convins. După cum ştiţi foarte bine, Dante foloseşte o amplă varietate de personaje în Divina Comedie, de la persoanele care au existat în realitate (Virgiliu, Homer, Beatrice etc.), la altele, mitologice, istorice sau literare, care defilează sub ochii noştri. O amplă provenienţă ontologică se amestecă în aceeaşi oală a poemului-capodoperă. În plus nu înseamnă că Dante face neapărat muncă de istoric, care lucrează cu date ferme şi precise. De pildă nimeni nu ştia mai înainte că Brunetto Latini ar fi fost homosexual (iar respectiva acuzaţie, dedusă din contextul în care intelectualul e plasat în Infern, a stîrnit ample discuţii.) Sau iată o altă situaţie. Ulise al lui Homer ajunge acasă, după decenii de aventuri, îşi redobîndeşte soţia şi regatul şi moare liniştit. În schimb Ulise, personajul lui Dante, se îndreaptă pe mare în direcţia opusă şi, în locul unui sfîrşit senin, face experienţa lumii “fără oameni”.

Să nu fi cunoscut oare Dante adevărata poveste a lui Ulise? Nu cred. Teza mea este că Dante a construit, fireşte, o amplă diversitate de personaje, dar le-a utilizat în scopuri artistice. Nu a ezitat, prin urmare, să păstreze numele şi identitatea civilă a lui Cutare şi Cutare, însă a adaptat traiectoria lor la intenţiile sale artistice, simbolice şi morale. Căci Dante nu e istoric, ci poet. Cel mai impresionant.

Dumneavoastră, domnule profesor, reconstruiţi biografia istorică a lui Tais, din precedentele opere literare, şi îmi spuneţi că situaţia dantescă nu corespunde cu faptele. Dar eu nu mă mir de asta. Poetul italian şi-a luat libertatea de a-şi construi personajul, cu realităţile sale specifice, pentru a-şi transmite mesajul şi învăţăturile. Să-l condamnăm pe artist deoarece şi-a permis să facă muncă de artist, şi nu exclusiv de istoric, nu-mi pare a fi un reproş valabil.

Personaje danteşti (2)

Etichete

Cicero, Dante, dialog, Divina Comedie, Martial, personaje, Plaut, Silvestro Venturi, Tais, Terentiu, Trason

Amîndoi am căzut repede de-acord că ierarhia păcatelor şi a pedepselor din Infern e discutabilă şi, mai ales, actualizabilă din perspectivă contemporană. Colocutorul meu a presărat şi cîteva accente polemice (“Cam jumătate dintre osîndiţi ar fi astăzi trataţi cu pastile şi vizite la psihiatru. Infernul este în parte un ospiciu subteran, altceva nu exista pentru oamenii diferiţi. A salva în zilele noastre acea morală mi se pare riscant”).

La îndemnul meu repetat, profesorul Venturi mi-a precizat şi identitatea personajului dantesc a cărui soartă continuă să-l preocupe. În bolgia a doua din cercul al optulea sînt pedepsiţi adulatorii. Printre ei se află femeia jegoasă şi despletită, care se zgîrie cu unghiile pline de balegă şi ba se piteşte, ba se-ndreaptă în picioare. Ea e Tais, tîrfa care i-a răspuns linguşitor amantului ce-a întrebat-o de-l preferă, în urma cadoului consistent pe care i l-a oferit: “de minune!”: “…quella sozza e scapigliata fante, / che là si graffia con l’unghie merdose, / e or s’accoscia e ora è ‘n piede stante. / Taïde è, la puttana che rispose / al drudo suo, quando disse – Ho io grazie / grandi appo te? – : – Anzi meravigliose!” (Inf. XVIII, 130-135).

Traduc în continuare din italiană şarja polemică antidantescă a lui Silvestro Venturi: “Am recitit atent Eunucul lui Terenţiu, care o readuce la viaţă pe Tais, şi De amicitia a lui Cicero, care utilizează corect cîteva pasaje din acea comedie legată de păcatul nostru. 1) Tais a avut trei iubiţi. Primul, cînd moare, o îmbogăţeşte prin testament, al doilea, Trason, o părăseşte din motive militare, al treilea, pe care ea îl iubeşte sincer este Fedria, la rîndul său foarte îndrăgostit de ea. (Potrivit surselor istorice, ar fi o ‘casta meretrix’, pentru a recurge la oximoronul unui mare sfînt. Cu siguranţă nu ‘o curvă’, cum o descalifică Marţial.)

2) Trason se-ntoarce şi vrea s-o recucerească printr-un cadou: o tînără sclavă care de copilă crescuse împreună cu ea, ca o soră. Tais o doreşte nu pentru sine, ci pentru a o restitui familiei de origine. (Avînd în vedere că era şi superbă, fecioară şi cînta la ţiteră, a-i mulţumi bărbatului pentru cadou, fie şi într-un mod linguşitor, n-ar fi constituit o exagerare.)

3) Intermediarul lui Trason se prezintă ca fiind teoreticianul linguşirii, căreia îi înalţă un panegiric. Pe el îl atacă Cicero, pe bună dreptate, ca fiind otrăvitorul adevăratei prietenii.

4) Răspunsul parazitului (nu al lui Tais) către Trason e premeditat şi automat, face parte din mecanismul reprobabil al lui ‘adsentio’ sau ‘assentio’, ecou al judecăţilor sau al dorinţelor militarului fanfaron (încă şi mai grosolan la Plaut). Cicero o consideră ca fiind ‘adulatio, blanditia, simulatio’. Tais n-are nici o legătură cu asta. De fapt Cicero n-o condamnă, nici măcar n-o bagă în seamă. Nu e doar problema nominativului (confundat cu un vocativ), ci şi a verbului la infinitiv. Trason i se adresează parazitului, fiindcă ei împreună formează o mască ‘veselă’, cu două feţe. Asta rezultă şi din pasajele precedente ale plicticosului tratat.

5) În acest moment intervin nu dantologii, ci “cultivatorii” (dacă vreţi linguşitorii) lui Dante care, pentru a-l dezvinovăţi susţin (de 200 de ani încoace) că acea replică “anzi meravigliose” într-adevăr n-a fost pronunţată de Tais, dar ea oricum e vinovată, căci a instigat, a influenţat darea răspunsului. Parazitul i-ar fi transmis lui Trason voinţa femeii despletite, devenind pe nedrept şi în mod rizibil codoşul curtezanei, care ar fi fost o prostituată de lupanar.

Morala poveştii: Tais rămîne o pradă ideologică. Dante ne satisface în mod plastic privirile, curiozitatea şi îndată coboară cortina: aplaudaţi, dar nu reflectaţi prea mult… Parcă ar presimţi că a mers prea departe.”

Personaje danteşti (1)

Etichete

Dante, dialog, Divina Comedie, e-mail, personaje, Silvestro Venturi

Internetul poate aduce şi surprize plăcute. Aşa mi s-a întîmplat în ultimele săptămîni, cînd am intrat în corespondenţă cu profesorul Silvestro Venturi. Stabilit de ceva timp la Bucureşti, unde a predat limba italiană (după cum s-a recomandat), dl. Venturi mi-a scris pentru a-mi transmite opiniile sale, în urma lecturii comentariilor mele, prezente în mediul virtual, pe marginea Divinei Comedii. Am remarcat încă din primul său e-mail că am de-a face cu un cititor atent care, deşi nu-şi arogă merite speciale (“rămîn doar un diletant în domeniul dantologiei”), exprimă idei foarte interesante, rod al unor observaţii detaliate: “mă frămîntă de cîtva timp un personaj dantesc”, aşadar “avem interese culturale comune”. Am obţinut acordul său pentru a prezenta aici cîteva detalii ale dialogului nostru particular.

În opinia colocutorului meu bucureştean, “astăzi, după atîtea exegeze, diatribe şi tămîieri, care au construit mitul, nu mai e rentabil să-l omagiezi pe Poet. Nu susţin că trebuie să-l ultragiezi – Doamne fereşte –, însă publicul ar fi mai interesat să-i cunoască limitele. Şi subliniez că am scris ‘nu mai e rentabil’, nu că e corect sau nu”. I-am replicat că, în ceea ce mă priveşte, după atîţia ani şi atîtea cărţi, mizez pe sinceritate, ca instrument de lectură şi analiză. Pe… “spontaneitatea calculată” ca strategie de scriitură. Aşadar îmi voi lua deplina libertate de a-l omagia pe Poet, acolo unde voi resimţi emoţia estetică genuină, în ciuda eventualelor opinii contrare ale specialiştilor. Faptul că mă entuziasmează un aspect sau altul din poezia lui Dante nu mă va obliga să-l denigrez, numai şi numai fiindcă asta ar fi mai profitabil ca imagine publică.