Etichete

, ,

Din a doua jumătate a anilor ‘30 datează interesul lui Alexandru Marcu pentru dramaturgia italiană, din care traduce în vederea punerii în scenă diverse piese de Carlo Goldoni (Il Bugiardo), Nicolò Machiavelli (Mandragora), Vittorio Alfieri (Mirra), Gabriele D’Annunzio (La figlia di Iorio), Luigi Pirandello (Enrico IV, Questa sera si recita a soggetto) etc. În 1940 este distins în Italia cu prestigiosul premiu internaţional “San Remo – autore straniero”. În acelaşi an este ales membru corespondent al Academiei Române. Este decan al Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti între 9 octombrie 1940 şi 4 decembrie 1941. În calitatea de Secretar General al Ministerului Educaţiei Naţionale, Alexandru Marcu promovează în anul şcolar 1940-1941 decizia ministerială de introducere a limbii italiene ca materie obligatorie de studiu în întregul învăţămînt secundar din România. Îşi ia o mai veche revanşă publicînd în 1943 propria sa versiune din cartea lui Giovanni Papini, Un uomo finito, pe care, din lipsă de timp datorită numeroaselor solicitări oficiale, o traduce prin dictare unui stenodactilograf (!). Se foloseşte de prerogativele sale din structurile cenzurii de stat pentru a bloca timp de mai mulţi ani publicarea cărţii lui G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu. Face parte din delegaţia României pentru ratificarea acordurilor culturale cu Italia, primită oficial de Benito Mussolini. În aceeaşi calitate este primit în audienţă de regele Vittorio Emanuele III şi îi este prezentat Papei Pius al XII-lea.

 Venirea la putere a comuniştilor curmă în plin avînt o carieră ştiinţifică şi personală uluitoare. Alexandru Marcu este exclus din Societatea Scriitorilor Români (noiembrie 1944), este dat afară din Universitate (ianuarie 1945) şi este arestat (mai 1946). Este condamnat în februarie 1948 la 12 ani de temniţă grea, sub acuzaţia că a provocat dezastrul ţării, în lotul celor 17 foşti miniştri şi subsecretari de stat ai lui Ion Antonescu. Moare datorită condiţiilor atroce din închisorile comuniste, înainte de executarea completă a condamnării, la 27 februarie 1955, la vîrsta de 60 de ani şi 2 luni, în spitalul penitenciarului Văcăreşti.

 Cercetarea întreprinsă de Veronica Turcuş este pe cît de spectaculoasă în informaţiile şi detaliile pe care ni le oferă, pe atît de prudentă în afirmaţiile şi datele pe care ni le prezintă (verificate întotdeauna la prima sursă). Stilul autoarei este limpede, precis şi fluent. Puţinele ei neglijenţe sînt neglijabile: traducerea lui Coşbuc nu putea conţine xilogravuri după ediţia princeps a Divinei Comedii (p. 85), întrucît nu există o asemenea ediţie princeps, căci nu ni s-au păstrat manuscrise danteşti originale; în lista de publicaţii a profesorului Marcu, volumele şi articolele ar fi trebuit grupate separat, pentru un plus de claritate; ordinea volumelor trebuia indicată nu alfabetic, ci cronologic.

 Personalitatea bogată şi contradictorie a italienistului Alexandru Marcu se întoarce azi în conştiinţa publică românească (“l’ombra sua torna, ch’era dipartita”). S-o întîmpinăm cu atenţie şi consideraţie.

Anunțuri