Etichete

, , ,

O altă situaţie cînd Alexandru Marcu a fost net defavorizat de opţiunile lui Ramiro Ortiz – însă de această dată perfect întemeiat – este legată de traducerea Divinei Comedii. Clarvăzătorul profesor italian susţine din toate puterile geniala traducere în versuri a lui George Coşbuc (îngrijind între 1924 şi 1932 publicarea capodoperei, prefaţînd-o în cuvinte emoţionante, prezentînd-o vibrant în aula Academiei Române etc.). Prin repercutare, traducerea în proză a lui Al. Marcu, apărută în 1932-1934, cade într-un anumit con de umbră, în ciuda comentariilor favorabile de presă pe care autoarea monografiei le consemnează aici minuţios.

Pe de altă parte, la revenirea în ţară, decisiv se dovedeşte sprijinul lui Ramiro Ortiz în ocuparea unui post universitar la catedra de italiană a Universităţii din Bucureşti. Profilul ştiinţific al lui Alexandru Marcu se consolidează treptat, pe baza unor merite incontestabile. Colaborările şi traducerile sale se răspîndesc în cele mai diferite periodice ale vremii: Gîndirea, Lamura, Viaţa Literară, Universul Literar, Adevărul Literar şi Artistic etc. Devine principalul colaborator al revistei de italienistică Roma. Tipăreşte în 1928 versiunea română a amplei cărţi a lui Papini, Storia di Cristo, sub titlul Viaţa lui Isus. Traduce primele trei cărţi din Decameronul lui Giovanni Boccaccio. Cursurile sale de la universitate şi conferinţele publice îmbrăţişează întreaga literatură italiană, de la începuturi, San Francesco, Jacopone da Todi, Dante, Petrarca, Boccaccio şi Renaştere, prin Torquato Tasso şi Ludovico Ariosto, pînă la Romantism şi Novecento, Marinetti, Soffici şi Papini. Dintre cărţile sale se remarcă titlul cel mai important, Valoarea artei în Renaştere, precum şi Aspecte italiene; Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României 1848-1877; Figuri feminine din Renaştere etc. Trebuie menţionat primul dicţionar litografiat italian-român pe care îl publică profesorul, precum şi succesivele antologii ale literaturii italiene, culminînd cu masivul Corso di letteratura italiana. Letture scelte dalle origini ai giorni nostri. Una din preocupările săptămînale la care nu renunţă cu nici un preţ este cursul de “Lectura Dantis”. Este ales preşedinte al asociaţiei “Vasile Pârvan” a foştilor bursieri de la Şcoala română din Roma şi coordonează timp îndelungat, cu migală, publicarea Anuarelor Şcolii. Se implică în fondarea la Bucureşti a Societăţii “Cultura Italo-Romena”, sub preşedinţia de onoare a lui Nicolae Iorga şi a ambasadorului Italiei la Bucureşti, avînd ca director pe Ramiro Ortiz şi ca secretar general pe Alexandru Marcu (1929).

Între iunie 1931 şi iulie 1932 este ales deputat în Parlament, pe listele Uniunii Naţionale, formaţiune politică alcătuită din coagularea temporară a unor grupări eterogene, conduse de Nicolae Iorga, C. Argetoianu etc. Începînd cu 1927 deţine unele demnităţi statale, de la subdirector al Biroului Presei şi Propagandei din Ministerul Regal al Afacerilor Străine şi pînă la ministru subsecretar de stat al Propagandei Naţionale (în anii celui de-al doilea război mondial). În calităţile sale oficiale are întîlniri repetate cu Mussolini, faţă de care îşi exprimă insistent admiraţia, inclusiv în scris. Publică în presă o antologie de discursuri ale Ducelui. Atunci cînd ţara peninsulară este sancţionată de Societatea Naţiunilor pentru agresiunea împotriva Etiopiei, o serie de intelectuali români ţin neapărat să-şi exprime solidaritatea cu agresorul, semnînd în ianuarie 1936 manifestul Per l’Italia. Printre ei se disting N. Iorga, Al. Vaida-Voevod, A.C. Cuza, O. Goga, C. Argetoianu, M. Manoilescu, I. Petrovici, D. Gusti, Al. Marcu etc. Benito Mussolini le apreciază gestul şi le transmite mulţumiri prin intermediul Legaţiei italiene din Bucureşti.

În anul 1933, cînd profesorul Ramiro Ortiz se vede nevoit să plece de la catedră şi din ţară, Alexandru Marcu preia atît şefia catedrei cît şi revista Roma, al cărei titlu îl schimbă în Studii Italiene. Aceste evenimente stîrnesc comentariile acide ale lui Alexandru Ciorănescu: “Ortiz a plecat în Italia, în împrejurări foarte neplăcute pentru el. Catedra de italiană dispunea, în afară de un asistent, de un post de conferenţiar, ocupat de Alexandru Marcu, om foarte bine pregătit, fost elev al Şcolii din Roma, autor de studii serioase şi interesante, bun traducător al lui Dante şi al lui Papini, dar dotat cu un caracter execrabil. Cum era şi ambiţios, a făcut tot ce a putut ca să-l oblige pe Ortiz să plece, şi în cele din urmă a reuşit. (…) L-am apreciat sincer la adevărata lui valoare ca italienist, dar nu m-am împăcat niciodată cu felul lui de a fi, orgolios şi sforar, binevoitor şi atent ca de pe înălţimi, condescendent şi taler cu două feţe, florentin şi machiavelic, din cap pînă în tălpile picioarelor”.

Anunțuri