Etichete

, , , ,

Născut la Burdujeni, în judeţul Botoşani, în familia unui lucrător feroviar, tînărul Alexandru Marcu se mută cu părinţii la Craiova unde frecventează gimnaziul precum şi liceul “Carol I”, renumit pentru calitatea instrucţiei pe care o oferea. Îl influenţează în direcţia viitoarelor studii de italienistică excursia amplă pe care o întreprinde, la iniţiativa şcolii şi împreună cu alţi colegi, în Italia. Al doilea impuls major îl dobîndeşte în cadrul studiilor universitare de la Bucureşti cînd, alături de Anita Belciugăţeanu, Alexandrina Mititelu, Al. Popescu-Telega şi George Călinescu, este selectat printre discipolii preferaţi ai profesorului Ramiro Ortiz. Obţine licenţa în filologie modernă în 1919. Publică în diverse reviste ale vremii, printre care şi în Sburătorul lui E. Lovinescu, numeroase notiţe şi recenzii despre cultura italiană. Îşi continuă studiile la Universitatea din Florenţa, sub îndrumarea profesorilor Pio Rajna, E.G. Parodi şi Guido Mazzoni. Obţine tot aici doctoratul în Litere (1922) cu o teză despre I. Nievo.

Asistă la Florenţa în 1921 la amplele manifestări prilejuite de comemorarea a şase sute de ani de la moartea lui Dante; descoperă şi frecventează asiduu, pentru tot restul vieţii sale, opera dantescă. O altă descoperire importantă a lui Alexandru Marcu e personalitatea sclipitoare din epocă a lui Giovanni Papini, cu care menţine o stabilă prietenie de-a lungul deceniilor. Colaborarea cu profesorul perugin Giovanni Cecchini se concretizează într-o remarcabilă iniţiativă de traducere şi publicare a autorilor români în Italia (Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Regina Maria etc.).

Sub conducerea lui Ramiro Ortiz apărea între timp la Bucureşti, din 1921, cea mai semnificativă revistă italiană de cultură a vremii, Roma, la care Alexandru Marcu are o susţinută colaborare din străinătate. Devine, în calitate de discipol al lui Vasile Pârvan, unul din membrii Şcolii române de la Roma (actuala Accademia di Romania), încă de la inaugurarea sa la 1 noiembrie 1922. Desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică în perimetrul instituţiei nou înfiinţate şi publică substanţiale contribuţii în Anuarul Şcolii.

De mare interes în paginile monografiei pe care o comentez sînt nu doar datele concrete de istorie şi biografie literară, ci şi unele detalii de culise din activitatea italieniştilor noştri interbelici, aduse acum la suprafaţă. Iată de pildă situaţia creată de transpunerea în română a lui Giovanni Papini. Bazîndu-se pe relaţiile sale personale cu autorul, Alexandru Marcu demarează încă din Italia traducerea volumului Un uomo finito. Pe de altă parte, Ramiro Ortiz îl susţine activ în ţară pe G. Călinescu, ba chiar îl zoreşte în corespondenţa lor privată să i-o ia înainte în publicarea volumului: “Vă rog insistent să-mi comunicaţi cum stau lucrurile în această privinţă, fiindcă dacă va face Marcu traducerea şi dumneavoastră veţi lucra degeaba va fi din vina dv. şi a felului dv. ciudat de a acţiona. Dacă aţi terminat traducerea, duceţi-o imediat la ‘Cultura Naţională’ sau, şi mai bine, la prof. Pârvan şi scrieţi-i lui Marcu (…) că traducerea e gata şi aţi făcut-o dv.”. Viitorul autor al Bietului Ioanide nu se dă în lături să proclame cu un an mai devreme finalizarea traducerii, pentru a-şi bloca fără scrupule concurentul, căruia îi mai rămîne doar şansa de a redacta prefaţa cărţii şi de a obţine o scrisoare de mulţumiri din partea lui Papini.

Anunțuri