Etichete

, , , ,

Primesc de la dl. Alexandru Jurcan, critic de film şi profesor de limba franceză, articolul său care urmează a fi publicat în revista “Tribuna”:

Cred că am citit destule cărţi şi fac o afirmaţie pe care o pot oricând argumenta: traducerea lui Laszlo Alexandru a romanului La vie devant soi de Romain Gary (Emile Ajar) este uluitoare, perfectă. Nu, nu mi-e teamă de aceste cuvinte, deoarece am stat zile întregi în compania originalului şi a traducerii. Verva, umorul voluntar şi involuntar, ironia, duioşia, jocurile lingvistice, dialogul – toate acestea se regăsesc în remarcabila traducere în româneşte. Romanul Ai toată viaţa înainte a devenit repede un bestseller, recompensat cu premiul Goncourt. În 1975, la apariţie, cartea era semnată de… Emile Ajar. După sinuciderea lui Gary, adevărul a ieşit la iveală.
Tot Laszlo Alexandru m-a ambiţionat să caut şi să văd filmul izraelianului Mizrahi din 1977, inspirat de celebrul roman (Laszlo scria într-un articol din Tribuna despre roman-film-teatru… pornind de la cartea lui Gary). În film joacă Simone Signoret în rolul doamnei Rosa. Ce personaj şi ce actriţă pe măsură! A primit César de la meilleure actrice pentru acest rol. Am… iubit-o pe Signoret din 1965, de la Corabia nebunilor a lui Kramer. În 1960 ea a primit premiul Oscar, ca şi Claudette Colbert în 1935, Juliette Binoche în 1997 şi Marion Cotillard în 2008. Unde e acum Signoret? În cimitirul Père-Lachaise, din cauza blestematului cancer pancreatic. Stă lângă infidelul soţ Yves Montand, decedat cu şase ani mai târziu.
Deodată băiatul Momo vorbeşte fără oprire: „Îmi veneau în cap toate deodată, fin’că începeam întotdeauna cu sfârşitul sfârşitului, cu madam Roza în stare de lipsă şi tatăl meu care o omorâse pe mama, fin’că era psihiatric”. Apoi el se scuză că nu e echipat pentru a povesti, mai e timp până va deveni un “nenea Hugo”, deoarece – crede el – toţi oamenii sfârşesc prin a scrie Mizerabilii.
Emoţionant până la duioşie extremă e capitolul în care Rosa moare în pivniţă, în “altarul” ei. O nevoie acută de un spaţiu protector, doar al său. Momo o veghează, potopit de sfârşeala lumânărilor, dormind lângă ea, machiind-o, sperând în derularea timpului spre început, aşa cum a văzut că se poate face în cabina de montaj a unui film. Doar că aici guvernează un implacabil feroce, lipit strâns de condiţia umană. În “cuibul evreiesc” şi tot timpul Simone Signoret e de o naturaleţe debordantă. Poate că se metamorfozase în Madame Rosa, aşa cum se întâmplă cu geniile artistice.
Alexandru Jurcan

Anunțuri